Un cartier, o hotărâre, o școală

Povestea Colegiului Național „Iulia Hasdeu” nu începe cu un decret ministerial sau cu o hotărâre de guvern. Începe cu un cartier și cu oamenii lui.

Bucureștiul sfârșitului de secol XVIII se oprea la Obor. Acolo, în afara orașului, Vodă Mavrogheni mutase în 1786 târgul de vite, pentru a îndepărta mirosurile și bolile din centru. Locul se numea „Târgul de Afară”. Pe lângă vite au venit negustorii, apoi atelierele, depozitele, prăvăliile. Și, pentru că până în 1823 aici se și executau condamnații la moarte, locul avea o aură sumbră, dar și una populară — „Moșii”, petrecerea de primăvară, îl însuflețeau în fiecare an.

Până la începutul secolului XX, Oborul devenise un cartier viu, cu străzi care purtau nume de meserii: Agricultori, Mătăsari, Olari, Vaselor, Rotari. Locuitorii nu mai erau doar micii negustori, ci oameni cu averi statornice, dornici să intre în rândul burgheziei educate. În zonă funcționau școli de băieți, Liceul „Mihai Viteazul”, pensionul francez „Notre Dame” pentru fete. Dar un liceu de fete — de stat, laic și modern — nu exista. Fetele familiilor din Obor nu aveau unde să înveațe.

Astfel, în 8 martie 1925, la Școala de băieți nr. 2 „Principele Ferdinand”, un comitet de inițiativă — numit mai târziu Comitetul de Construcție — a hotărât să construiască un astfel de liceu. Îl prezida preotul Nicolae Popescu, parohul Bisericii Iancu Vechi. Din el făceau parte opt directori ai școlilor din vecinătate, funcționari din Primăria Capitalei și de la Ministerul Justiției, și cetățeni de vază: D. Grozdea (primar al Sectorului II-Negru), Gheorghe Crețu, S. Penescu, Barbu Dumitrescu, N. Popescu, M. Poenaru-Bordea, Al. Georgescu, D. Popescu, D. Ionescu, E. Mihăilescu — alături de arhitectul Simion Vasilescu.

Primăria a donat terenul, fostul Obor de vite, și a promis 2.000.000 de lei. Ministerul Instrucțiunii a alocat 1.400.000 lei — mai puțin decât era nevoie. Donațiile publicului au mai adus 70.000 de lei. Pentru a completa suma, s-au tipărit cărți poștale cu chipul lui Ion Heliade Rădulescu — cel care locuise în cartier și căruia i se dăduse numele unei străzi — s-au organizat festivaluri în sala Școlii de fete nr. 33 „Spiru Haret” din Bulevardul Ferdinand și alte serbări de strângere de fonduri.

A fost suficient pentru a începe. La 20 iulie 1926, s-a pus piatra de temelie și s-a citit în fața celor adunați un act solemn:

Împrumutul pe garanție personală — adevărata temelie

Construcția a început, dar fondurile s-au terminat rapid. Comitetul s-a adresat băncilor pentru un credit. Răspunsul a fost sec: comitetul nu era persoană juridică și nu putea contracta un împrumut instituțional. Lucrările s-au oprit.

Atunci, cei zece membri ai Comitetului de Construcție au luat o hotărâre ieșită din comun. Fiecare a contractat, în nume personal, pe propria garanție, câte un împrumut. În noiembrie 1927, suma totală strânsă astfel a fost de 1.560.000 de lei. Lucrările au putut continua.

Acest gest — oameni obișnuiți, profesori, funcționari, un preot, punându-și averea și reputația personală în joc pentru o școală de fete dintr-un cartier de negustori — este, poate, adevărata temelie a liceului. Nu piatra din iulie 1926, ci răspunderea asumată, cu riscul de a rămâne datori pe viață.

În decembrie 1929, Comitetul de Construcție și-a încheiat mandatul, predând datoriile noului Comitet Școlar. Fără devotamentul acelor oameni, liceul n-ar fi prins viață.

Primii pași: 187 de eleve și un nume care conta

În toamna anului 1929, cursurile s-au mutat în localul propriu — centrul clădirii de azi și aripa de pe actualul Bulevard Ferdinand. Instituția a primit un nou nume: Liceul Comunal de Fete Iulia Hasdeu. Prima directoare, Cleopatra Voinescu, profesoară de franceză, condusese școala încă din 1925, când funcționa provizoriu în localul altei instituții. Conducerea a trecut apoi Rheei Silvia Popovici.

Alegerea numelui nu fusese întâmplătoare. Iulia Hasdeu, fiica marelui filolog Bogdan Petriceicu Hasdeu, fusese un copil-minune: poetă, prozatoare, desenatoare, poliglotă, cu o inteligență sclipitoare. A murit la 18 ani, lăsând în urmă o urmă luminoasă. Prin numele ei, ctitorii liceului au vrut să transmită un mesaj clar fetelor care aveau să studieze acolo: inteligența și ambiția nu au gen. O fată poate reuși prin ea însăși.

Primul an în localul propriu a adus toate cele șapte clase ale cursului secundar: 187 de eleve și 23 de profesoare.

În primăvara anului 1930, douăsprezece eleve erau înscrise în clasa terminală. Dintre ele, doar opt au susținut și promovat examenul de bacalaureat. În epocă, bacalaureatul era o probă grea, iar pentru fete era cu atât mai rar. Puține licee de fete își permiteau să aibă absolvente. Societatea nu încuraja studiile superioare ale femeilor, iar exigențele profesorilor erau ridicate. În anii următori, promoțiile au rămas mici — între șapte și unsprezece absolvente — dar fiecare dintre ele a dus mai departe renumele școlii.

Clădirea s-a construit în etape: în 1931 s-au înființat primul laborator de fizică și chimie și cantina liceului. Construcția celor două aripi s-a terminat de-abia în 1942, la mai bine de un deceniu și jumătate de la punerea pietrei de temelie. Iar în 1945 a fost început internatul, terminat în noiembrie 1947 — 120 de locuri pentru elevele din familii modeste sau care locuiau departe. Internatul funcționa la mansarda clădirii, acolo unde se găsește și astăzi.

Oamenii din spatele zidurilor

Un liceu nu sunt ziduri. Sunt oamenii care îl fac să bată.

În primii ani, pe lângă directoarele Cleopatra Voinescu și Rhea Silvia Popovici, au predat cadre didactice care aveau să lase urme vizibile în istoria învățământului românesc. Lucia Popovici, profesoară de științe naturale, a scris după război primele manuale originale de botanică și zoologie pentru gimnaziul unic — cărți folosite zeci de ani în toată România. Angela Negulescu, profesoară de fizică, a conceput demonstrații experimentale care au adus știința mai aproape de elevi. Sulamita Mora, tot la fizică, a mers mai departe: a inventat aparate de laborator pentru care a primit brevet de inventator.

Mai târziu, în anii ’60 și ’70, Luciliu Costin a scris primele manuale de limba spaniolă pentru liceu — tipărite între 1969 și 1970 —, deschizând drumul unui profil bilingv care a rămas unic în România pentru multă vreme.

Aproape toate profesoarele din perioada interbelică erau ele însele absolvente de liceu și facultate, într-o vreme în care drumul unei femei spre o carieră intelectuală era presărat de obstacole. Fiecare dintre ele era, prin simpla ei prezență în catedră, un argument viu pentru ceea ce putea să devină o elevă a acestei școli.

Șapte nume, o singură identitate

Dacă ar fi să rezumi istoria Colegiului în câteva cuvinte, ai putea spune că a fost o școală care a purtat șapte nume diferite în șaizeci de ani și a revenit, de fiecare dată, la cel adevărat.

Reforma comunistă a învățământului din 1948 a transformat „Iulia Hasdeu” în două licee care împărțeau aceeași clădire: Liceul Teoretic nr. 7 dimineața, Liceul Teoretic nr. 8 după-amiaza. Un an mai târziu s-a adăugat Liceul Teoretic nr. 5, iar împreună au format „Centrul Școlar 5-7-8″ — 36 de clase, peste 40 de elevi în fiecare. A urmat Școala Medie nr. 15 (din 1955), secția serală, mixitatea (din 1956), Liceul nr. 15 (din 1965), Liceul Real-Umanist nr. 4 (din 1976), Liceul de Filologie-Istorie nr. 1 (din 1977). Fiecare redenumire venea cu o logică birocratică sau politică proprie, dar niciuna nu a reușit să șteargă cu totul memoria instituției.

Un moment distinct al acestei perioade a fost 1971, când liceul a adoptat profilul real-umanist cu predare în limba spaniolă — o premieră națională. Manualele au fost scrise chiar de profesorii școlii, iar rezultatele primei promoții bilingve au fost remarcabile: 70% dintre absolvenți au obținut medii între 9 și 10 la bacalaureat, cu o medie generală de 8,90. Zece dintre ei au intrat la Facultatea de Limbi Romanice, alegând spaniola ca primă specialitate. Tot atunci, clădirea — care până atunci păstrase cărămida aparentă, „la roșu”, ca liceele Mihai Viteazul sau Cantemir — a fost tencuită și vopsită în gri. Noblețea cărămizii a dispărut sub un strat de mortar.

Frigul din săli, politizarea materiilor, festivalurile obligatorii, munca „patriotică” — anii ’77–’89 au fost dintre cei mai grei pentru tot învățământul românesc. Liceul a trecut prin ei cu pierderile inevitabile, dar și cu oameni care au ales să facă lucrurile bine în ciuda presiunii.

1989 — o nouă temelie

Decembrie 1989 a găsit școala în plină iarnă, politică și meteorologică. Mulți dintre elevii și profesorii săi au ieșit în stradă. Una dintre victimele represiunii a fost Raluca Sălăjan — elevă în clasa a XI-a, poetă, care nu împlinise încă 17 ani. Amintirea ei este vie încă în coridoarele colegiului.

Imediat după schimbarea regimului, profesorii și elevii au hotărât, de comun acord, să renunțe la clasele industriale și tehnice. Liceul a redevenit teoretic. Și, printr-un consens la fel de larg, și-au luat înapoi numele: Liceul Teoretic „Iulia Hasdeu”. Nu printr-un decret de sus — prin vot propriu. Secția serală a intrat în lichidare din 1991; ultima promoție a absolvit în 1995. În anul 2000, Ministerul Educației i-a acordat statutul de Colegiu Național „Iulia Hasdeu” — cel mai înalt rang academic.

Clădirea restaurată, școala care continuă

Între 2012 și 2016, clădirea — care rezistase aproape un secol, trecând prin cutremure, războaie și transformări brutale — a fost consolidată, extinsă și modernizată printr-un proiect finanțat european al Primăriei Sectorului 2 și al Ministerului Dezvoltării Regionale. S-a adăugat un corp nou cu laboratoare de fizică, chimie și biologie. Arhitectura originală a fost păstrată pe cât posibil, iar tencuiala gri a dispărut — dar cărămida aparentă de odinioară nu s-a mai întors.

Colegiul Național „Iulia Hasdeu” este astăzi o școală cu sute de elevi, cu profesori care scriu manuale și îndrumă generații, cu proiecte europene, schimburi internaționale, secții bilingve în engleză și spaniolă. Absolvenții secției româno-spaniole pot obține și diploma spaniolă de bacalaureat, în baza unui acord bilateral. Din 2013, colegiul este centru de examinare DELE; din 2016, centru Cambridge autorizat. Promovabilitatea la bacalaureat depășește, în ultimii ani, 98%.

De-a lungul unui secol, a existat un cor care a câștigat premii în țară și în străinătate și care a funcționat multă vreme sub patronajul Casei Regale. A existat — și există — revista „Idealuri”, vocea elevilor de la fiecare generație. Au existat echipe de handbal, volei și șah cu rezultate naționale, un club de dezbateri activ, spectacole de teatru în română și spaniolă. Unele dintre aceste tradiții continuă; altele au lăsat locul altora noi.

Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără gestul acelor zece oameni care, în 1927, și-au pus casele și numele pe o hârtie, ca să poată continua construcția unui liceu de fete într-un cartier de negustori. La o sută de ani de la piatra de temelie, exemplul lor rămâne: o comunitate unită poate face o școală. Iar o școală, la rândul ei, poate schimba destine.